Archives

  • 0

Anizocoria

Category : Uncategorized

Anizocoria este o tulburare caracterizată prin inegalitatea pupilelor și, de obicei, nu afectează sănătatea generală a ochilor. Acest tip se numește anizocorie fiziologică și este des întâlnită, aproximativ 20% din oameni având diferențe în dimensiunea pupilelor. Cu toate acestea, anizocoria poate fi și un simptom al unei tulburări oculare grave, cum ar fi paralizia nervului oculomotor și sindromul Horner, ambele fiind tulburări ale sistemului nervos, care pot apărea atunci când nervii care duc către ochi sunt afectați de un accident vascular cerebral, o tumoare sau traumatisme. Anizocoria poate fi și rezultatul unei infecții virale, a sifilisului sau a leziunilor rezultate din intervenții chirurgicale. O altă cauză a anizocoriei este pupila tonică Adie, o afecțiune neurologică în care unul dintre ochi nu răspunde la lumină la fel de bine ca celălalt ochi.

Diferența în dimensiunile pupilelor conduce rareori către simptome vizibile. Uneori, anizocoria este descoperită întâmplător de o altă persoană, sau o putem descoperi și noi, dacă comparăm fotografii vechi și recente și observăm o schimbare în aspectul pupilelor. Cu toate acestea, în cazul în care anizocoria este un simptom al unei afecțiuni oculare, în general sunt prezente și alte simptome legate de acea afecțiune. Aceste simptome pot include: căderea pleoapei (ptoză), mișcare redusă a ochilor, dureri oculare, febră sau dureri de cap. În cazul în care observăm oricare dintre aceste simptome împreună cu anizocoria, trebuie să ne prezentăm de urgență la medicul oftalmolog pentru un examen oftalmologic.

Oricine poate avea anizocorie fiziologică, atunci când pupilele au dimensiuni diferite. Dacă sunt prezenți factori de risc pentru accident vascular cerebral, tumori sau probleme ale sistemului nervos, sau în cazul unei leziuni oculare, ar putea exista un risc pentru anizocorie. De aceea este important un examen oftalmologic. Medicul oftalmolog va examina dimensiunea pupilelor în condiții de lumină și întuneric, pentru a vedea modul în care acestea răspund la lumină și pentru a determina care dintre pupile reacționează anormal. Anizocoria mai mare în lumină sugerează că pupila cu diametrul mai mare este cea anormală, în timp ce anizocoria mai mare în întuneric sugerează că pupila mai mică în diametru este cea anormală. Un alt test oftalmologic este examenul cu ajutorul lămpii cu fantă. Cu ajutorul acestui dispozitiv special, medicul poate examina ochii în mici secțiuni detaliate pentru a observa orice posibile anomalii.

Multe cazuri de anizocorie sunt fiziologice, ceea ce înseamnă că sunt rezultatul unor diferențe normale ale ochilor și nu sunt legate de o problemă de sănătate. În cazul prezenței altor simptome împreună cu anizocoria, medicul oftalmolog va efectua și alte teste adecvate simptomelor respective și poate recomanda investigații medicale suplimentare, precum examen neurologic, RMN sau alte investigații.

Anizocoria fiziologică nu afectează vederea sau starea de sănătate a ochilor, astfel încât nu este nevoie de tratament. Dacă anizocoria este legată de o altă afecțiune oculară, tratamentul va depinde de cauza de apariție a acesteia. Tratamentul nu este întotdeauna ușor de realizat, el are în vedere cauza care a produs apariția afecțiunii precum și celelalte simptome care însoțesc anizocoria. Este importantă cooperarea medicului oftalmolog cu a celorlalți specialiști pentru a diagnostica și trata corespunzător această afecțiune.


  • 0

Retinita pigmentară

Category : Uncategorized

Retinita pigmentară este un grup de tulburări genetice care afectează capacitatea retinei de a răspunde la lumină. Această afecțiune determină o pierdere lentă a vederii, care debutează cu scăderea vederii pe timp de noapte și pierderea vederii periferice și are ca rezultat final orbirea. Din păcate, afecțiunea nu este vindecabilă.

În cazul retinitei pigmentare, celulele din retină, numite celule cu bastonașe și celule cu con, mor. În cele mai multe cazuri ale retinitei pigmentare, celulele cu bastonașe, care se găsesc în principal în zonele periferice ale retinei si sunt responsabile pentru vederea periferică și cea nocturnă sunt primele afectate. Apoi, când sunt implicate și celulele cu con, situate în principal în centrul retinei, rezultatul este pierderea percepției culorilor și a vederii centrale.

Retinita pigmentară este deseori ereditară. Dacă noi sau partenerul nostru are retinită pigmentară, ar putea exista riscul de până la 50% ca afecțiunea să fie moșteniă și de copiii noștri.

Rata de progresie și gradul de pierdere a vederii variază de la persoană la persoană. Cele mai multe persoane cu această afecțiune pot orbi până la vârsta de 40 de ani, având un câmp vizual central mai mic de 20 de grade în diametru. În unele familii cu o anumită trăsătură genetică a bolii, persoanele de sex masculin sunt mai des și mai sever afectate decât femeile, la care, deși trăsătura genetică există, frecvența de pierdere a vederii este mai mică.

Retinita pigmentară cauzează pierderea lentă a vederii. Simptomele debutează cu scăderea vederii nocturne și mai târziu progresează spre pierderea vederii periferice, efectul fiind asemănător vederii într-un tunel. Unele persoane pot întâmpina și dificultăți în identificarea culorilor. Gradul în care vederea se modifică de la o persoana la alta, variază în funcție de profilul genetic al tulburării. Pe măsură ce vederea nocturnă se diminuează, capacitatea de a ne adapta la întuneric devine din ce în ce mai dificilă, ne putem lovi de diverse obiecte în întuneric, putem întâmpina dificultăți la șofat în timpul serii și al nopții sau dificultăți în efectuarea activităților nocturne sau în locuri slab luminate. În timp ce vederea în timpul zilei poate fi complet normală, incapacitatea de a vedea în condiții de întuneric este considerată orbire de noapte. În unele cazuri, vederea centrală poate fi prima afectată, ceea ce face ca lucruri simple precum cititul, băgatul unui fir de ață în urechea acului sau alte activități de detaliu să devină dificile. Aceasta poate fi considerată distrofie maculară, deoarece este afectată macula, zona centrală a retinei.

La primele simptome de diminuare a vederii nocturne sau pierdere a vederii laterale, sau în cazul în care există istoric de retinită pigmentară în familie, este necesară vizita la medic pentru un examen oftalmologic complet. Printre teste se pot număra: examenul fundului de ochi, electroretinograma sau testul de determinare a câmpului vizual.

În prezent, nu există un tratament cunoscut pentru retinita pigmentară. Cu toate acestea, unele cercetări au arătat că vitamina A poate încetini progresia unor forme de retinită pigmentară. Medicul oftalmolog ne poate sfătui cu privire la riscurile şi beneficiile administrării vitaminei A și a dozajului în condiții de siguranță. Utilizarea unei cantități prea mari de vitamina A poate fi toxică, iar dovezile efectelor vitaminei A asupra progresiei bolii nu sunt substanțiale. De asemenea, purtarea ochelarilor de soare pentru a proteja retina de efectele nocive ale razelor UV poate fi benefică și ar putea contribui la prezervarea vederii.

Cercetările legate de retinita pigmentară se desfaşoară în domenii precum terapia genică (metodă ce utilizează genele și informația pe care acestea o poartă, pentru a trata o boală genetică sau pentru a modifica un comportament celular) și opțiuni de transplant. Pentru că retinita pigmentară este o boală genetică, terapia genică este o zonă de cercetare larg explorată, în special în identificarea unor modalități de a insera gene sănătoase în retină. Datorită faptului că au fost descoperite cauze ereditare pentru retinita pigmentară, cercetătorii speră să dezvolte tratamente pentru a preveni progresia bolii.


  • 0

Retinopatia diabetică

Category : Uncategorized

Retinopatia diabetică este o afecțiune care apare la persoanele cu diabet, și care provoacă deteriorarea progresivă a retinei. Este o complicație gravă a diabetului, care pune în pericol vederea. Diabetul este o boală care interferează cu capacitatea organismului de a utiliza și stoca zahărul, ceea ce poate provoca multe probleme de sănătate. Prea mult zahăr în sânge poate cauza daune întregului organism, inclusiv ochilor noștri. În timp, diabetul afectează sistemul circulator al retinei.

Retinopatia diabetică este rezultatul deteriorării vaselor mici de sânge care hrănesc retina. Acestea duc la scurgeri de sânge și alte fluide, care provoacă umflarea ţesuturilor retinei și opacifierea vederii. Boala afectează, de obicei, ambii ochi. Cu cât este mai lungă perioada de la instalarea diabetului, cu atât este mai probabil ca persoana afectată de această boală să dezvolte retinopatie diabetică. Dacă este netratată, retinopatia diabetică poate duce la orbire.

Simptomele retinopatiei diabetice includ: puncte sau pete care par că plutesc în câmpul vizual, vedere încețoșată, pete întunecate sau luminoase în câmpul vizual, dificultăți de vedere noaptea și pierderea parțială sau totală a vederii.

La pacienții cu diabet, perioadele prelungite de hiperglicemie (cantități mari de glucoză în sânge) pot duce la acumularea de lichid în cristalinul ochiului, responsabil cu controlul focalizării. Acest lucru modifică curbura cristalinului, ceea ce duce la vederea încețoșată. Acest efect de vedere încețoșată datorat inflamării cristalinului va scădea odată ce glicemia este sub control. Un control mai bun al glicemiei la pacienţii cu diabet încetineşte, de asemenea, debutul și progresia retinopatiei diabetice.

De multe ori nu există simptome vizuale în stadiile incipiente ale retinopatiei diabetice. De aceea este important ca cei care suferă de diabet să efectueze anual un examen oftalmologic detaliat. Depistarea și tratamentul precoce pot limita riscul de pierdere semnificativă a vederii cauzată de retinopatia diabetică.

Dezvoltarea retinopatiei diabetice poate fi prevenită sau încetinită prin administrarea regulată a tratamentului medicamentos prescris de medic, respectarea dietei, exerciții fiziice regulate, controlul hipertensiunii arteriale și evitarea consumului de alcool și a fumatului.

Retinopatia diabetică este de două tipuri: non-proliferativă și proliferativă.

Retinopatia diabetică non-proliferativă este starea incipientă a bolii, în care simptomele sunt ușoare sau inexistente. În acest stadiu, vasele de sânge de la nivelul retinei se subțiază și dezvoltă microanevrisme. Acestea se pot sparge și determina sângerări la nivelul retinei, lucru care poate duce la inflamarea maculei.

Retinopatia diabetică proliferativă este forma mai avansată a bolii. În această etapă, problemele de circulație conduc la lipsa de oxigen a retinei. Ca rezultat, noi vase de sânge fragile pot începe să se dezvolte la nivelul retinei și în corpul vitros al ochiului. Aceste noi vase de sânge se pot rupe și cauza sângerării în corpul vitros, conducând la o vedere neclară. Alte complicații ale acestei forme de retinopatie diabetică sunt dezlipirea de retină, cauzată de formarea de țesut cicatricial şi dezvoltarea glaucomului. Glaucomul, așa cum menționam recent în unul dintre articolele noastre, este un grup de afecțiuni oculare care conduc la deteriorarea progresivă a nervului optic. În cazul retinopatiei diabetice proliferative, cauza deteriorării nervului optic se datorează presiunii oculare extrem de mari. Netratată, retinopatia diabetică proliferativă poate duce la pierderea severă a vederii și chiar la orbire.

Retinopatia diabetică este rezultatul daunelor cauzate de diabet vaselor mici de sânge de la nivelul retinei, iar acest lucru poate duce la pierderea vederii. Fluidul se poate scurge în macula, zona de la nivelul retinei, responsabilă pentru vederea centrală clară, ceea ce determină inflamarea maculei și conduce la vederea încețoșată. Deși este o parte mică a retinei, macula este cea care ne permite să vedem culorile și detaliile fine. În încercarea de a îmbunătăți circulația sângelui la nivelul retinei, noi vase de sânge se pot forma pe suprafaţa acesteia. Aceste vase de sânge anormale și instabile se pot rupe și sângera, împiedicând vederea.

Printre factorii de risc responsabili pentru dezvoltarea retinopatiei diabetice sunt:

• Diabetul: persoanele cu diabet de tip 1 sau tip 2 au un risc crescut pentru dezvoltarea retinopatiei diabetice. Cu cât este mai lungă perioada de timp de la instalarea diabetului, cu atât este mai mare riscul de apariție a retinopatiei diabetice, în special în cazul în care diabetul este slab controlat.

• Afecțiunile medicale: persoanele cu alte afecțiuni medicale, cum ar fi hipertensiunea arterială și colesterolul ridicat prezintă un risc crescut.

• Sarcina: femeile însărcinate se confruntă cu un risc crescut de a dezvolta diabet (diabet gestaţional) și retinopatie diabetică. Cele care dezvoltă diabet gestaţional pe perioada sarcinii, au un risc crescut de a dezvolta diabet zaharat, odată cu înaintarea în vârstă.

Retinopatia diabetică poate fi diagnosticată printr-un examen oftalmologic complet. Testarea, cu accent special pe evaluarea retinei și a maculei, poate include: istoricul pacientului, pentru a determina dificultățile de vedere întâmpinate de pacient, prezența diabetului, precum şi alte probleme de sănătate care ar putea afecta vederea; teste ale acuității vizuale, pentru a determina măsura în care vederea centrală a fost afectată; evaluarea structurilor oculare și a retinei prin pupila dilatată și măsurarea presiunii intraoculare. Se pot efectua și alte teste, cum ar fi fotografii ale retinei sau tomografie, pentru a vedea care este starea retinei și angiografie cu fluoresceină pentru a evalua creșterea anormală a vaselor de sânge.

Retinopatia diabetică nu este vindecabilă, dar există metode de tratament care ajută la prevenirea pierderii vederii, dacă se realizează înainte ca retina să sufere leziuni severe. Tratamentul pentru retinopatia diabetică depinde de stadiul bolii și are rolul de a încerca încetinirea sau stoparea progresiei acesteia. În primele etape ale retinopatiei diabetice non-proliferative, ar putea fi necesară doar monitorizarea regulată. Urmând sfaturile medicului privind dieta, exercițiile fizice și mentinerea glicemiei în limite normale poate fi de ajutor în controlul progresiei bolii.

Tratamentul retinopatiei diabetice variază în funcție de stadiul bolii. Acesta poate necesita intervenție chirurgicală cu laser (fotocoagulare) pentru a sigila vasele de sânge rupte sau a descuraja formarea de noi vase de sânge. Injecțiile în ochi pot fi necesare pentru a reduce inflamația sau a opri formarea de noi vase de sânge. În cazurile mai avansate, poate fi nevoie de o intervenție chirurgicală pentru a elimina și înlocui corpul vitros (vitrectomie), în scopul de a menține forma normală și starea de sănătate a ochiului. Dezlipirea de retină, care poate fi rezultatul retinopatiei diabetice, poate necesita, de asemenea, tratament chirurgical.


  • 0

Degenerescența maculară

Category : Uncategorized

Degenerescența maculară legată de vârstă (DMLV) este o deteriorare a maculei ochiului. Macula este o zonă mică, din cadrul retinei, responsabilă pentru vederea centrală, care ne permite să vedem cu claritate detaliile fine. Macula reprezintă doar o mică parte a retinei, dar, cu toate acestea, este mult mai sensibilă la detalii decât restul retinei numită retina periferică. Macula este cea care ne permite să vedem, de exemplu, aţa din ac, scrisul mic și semnele stradale, în timp ce retina periferică ne oferă vederea laterală sau periferică.

Multe persoane în vârstă dezvoltă degenerescență maculară, ca parte a procesului de îmbătrânire naturală a organismului. Există diferite tipuri de probleme maculare, dar cea mai frecventă este degenerescența maculară legată de vârstă. Simptomele degenerescenței maculare pot include vedere încețoșată, pete întunecate sau denaturare a vederii centrale și, posibil, pierdere permanentă a vederii centrale. De obicei aceasta nu afectează vederea periferică.

Cauzele DMLV includ formarea de depuneri reziduale subretiniene, numite drusen sub retină, și, în unele cazuri, dezvoltarea vaselor de sânge anormale sub retină. Atunci când DMLV duce la pierderea vederii, de obicei începe la un singur ochi, deși mai târziu poate afecta și celălalt ochi. Mulți oameni nu sunt conștienți de faptul că au DMLV până când problema nu devine vizibilă sau până nu este detectată în timpul unui examen oftalmologic.

Există două tipuri de degenerescență maculară: uscată (nonexudativă sau atrofică) sau umedă (exudativă).

Degenerescența maculară nonexudativă este cea mai frecventă formă. Aceasta este cauzată de îmbătrânirea și subţierea ţesuturilor din macula. Începe, de obicei, atunci când mici bucăți galbene sau albe de proteină grasă, numite drusen, se formează sub retină. În cele din urmă, macula poate deveni mai subțire și încetează să lucreze în mod corespunzător. Pierderea vederii în acest caz este, de obicei treptată și este nevoie de o atentă monitorizare a vederii centrale. Orice modificări în vederea noastră trebuie comunicată imediat medicului oftalmolog, deoarece această formă se poate transforma în formă exudativă, care este mai dăunătoare. Deși nu există nici un tratament pentru degenerescența maculară nonexudativă, putem preveni apariţia acesteia printr-o protecţie adecvată împotriva luminii albastru-violet.

Simptomele degenerescenței maculare nonexudative pot include: vedere încețoșată la distanță și/sau la citit, nevoia de lumină mai puternică pentru a vedea la apropiere, percepere a culorilor mai puțin intensă sau mai luminoasă, vedere neclară, dificultate de a vedea atunci când se face trecerea de la lumină puternică la lumină scăzută (cum ar fi intrarea într-o cameră slab luminată de la lumina de afară) și pete sau puncte neclare în vederea centrală. Degenerescența maculară nonexudativă poate afecta unul sau ambii ochi. E posibil să nu putem observa schimbări în vederea noastră în cazul în care numai un ochi este afectat, deoarece ochiul neafectat va compensa pierderea vederii la celălalt ochi.

Degenerescența maculară exudativă este prezentă în aproximativ 10% din cazuri și provoacă cele mai multe daune vederii centrale. Aceasta apare atunci când vase de sânge anormale încep să crească sub retină. Această creștere a vaselor de sânge este numită neovascularizație coroidiană, deoarece aceste vase se formează din stratul de sub retină, numit coroidă. Aceste noi vase de sânge se distrug destul de repede și produc sângerare sau scurgeri de lichid, ducând la vedere încețoșată sau denaturare a vederii centrale. Pierderea vederii poate fi mai rapidă și mai vizibilă decât în cazul formei nonexudative. Cu cât aceste vase de sânge anormale se dezvoltă și produc scurgeri mai îndelungate, cu atât crește riscul de a pierde mai mult din vedere. De asemenea, în cazul în care creșterea anormală a vaselor de sânge are loc într-un ochi, există riscul ca acest lucru să se întâmple și la celălalt ochi. Cu cât este diagnosticată și tratată mai din timp, cu atât cresc șansele de a păstra o parte sau mare parte din vederea centrală. De aceea este extrem de importantă monitorizarea atentă a vederii fiecărui ochi de către noi, împreună cu medicul oftalmolog.

Simptomele degenerescenței maculare exudative pot include: vedere distorsionată (liniile drepte pot apărea îndoite, strâmbe sau neregulate), pete gri închis sau albe în vedere, pierderea vederii centrale, dimensiunea obiectelor poate părea diferită pentru fiecare ochi, iar culorile își pierd strălucirea și nu arată la fel pentru fiecare ochi. Simptomele de obicei apar și se înrăutățesc destul de repede.

Recent, au fost descoperite informații noi cu privire la factorii de risc privind DMLV. Modificările genetice par a fi,  în oarecare măsură, responsabile pentru apariția degenerescenței maculare. În plus, există și alți factori de risc pentru dezvoltarea bolii, cei mai importanţi fiind lumina albastru-violet şi înaintarea în vârstă. Alți factori îl reprezintă: ereditatea, stresul oxidativ, efectul razelor UV, carența de vitamine, obezitatea, fumatul și hipertensiunea arterială. Cei care prezintă risc de dezvoltare a DMLV ar trebui să se prezinte regulat la oftalmolog pentru teste de identificare a acestei boli și, în cazul diagnosticării, sa înceapă tratamentul, dacă medicul recomandă acest lucru.

DMLV se detectează la un examen oftalmologic de rutină, prin testarea vederii centrale și a celei periferice, prin oftalmoscopie, tomografie și angiografie retiniană. Dacă boala este detectată, medicul poate utiliza testul cu grilajul Amsler, pentru a verifica simptome ale formei exudative. Grilajul Amsler constă într-o rețea de linii asemănătoare tablei de șah, cu un punct în centru. În cazul existenței formei exudative, liniile din apropierea punctului central vor apărea ondulate și curbate sau este posibilă vederea unei găuri sau a unui punct alb în una dintre părțile grilajului.

Din păcate, în acest moment nu există un tratament dovedit pentru degenerescența maculară nonexudativă. Cu toate acestea, un studiu științific realizat în Statele Unite a demonstrat că vitaminele antioxidante și zincul pot reduce impactul DMLV la unele persoane, prin încetinirea progresiei bolii către stadii mai avansate. Alte studii au arătat că, consumul frunzelor verde închis și al fructelor și legumelor galbene, portocalii și colorate, bogate în luteină și zeaxantină pot reduce riscul de dezvoltare a bolii. Cu toate acestea, suplimentele de vitamine nu sunt un remediu pentru aceasta boală și nici nu ne redau vederea pe care e posibil să o fi pierdut.

Tratamentul degenerescenței maculare exudative poate implica utilizarea tratamentului cu injecții anti-VEGF (factor de creștere a endoteliului vascular), tratamentul cu laser termic sau terapie fotodinamică. Tratamentul nu vindecă boala, dar uneori îi poate opri progresia și, în general, nu elimină riscul pierderii severe a vederii. După cum menționam mai devreme, doar aproximativ 10% din cazurile de DMLV sunt de formă exudativă. Aproximativ 75% din aceste cazuri nu pot fi tratate.

Deși sunt puține lucruri care se pot face pentru a îmbunătăți vederea unei persoane cu DMLV, depistarea precoce încetinește rata de pierdere a vederii. Important este să înțelegem această afecțiune, să îi monitorizăm simptomele și să mergem regulat la medicul oftalmolog pentru a ne testa vederea. Chiar și cu DMLV, ne putem menține în continuare un stil de viață plăcut.

Protecţia de durată este asigurată cu un filtru selectiv, precum Crizal® Prevencia™.


  • 0

Pinguecula și pterigionul

Category : Uncategorized

Pterigionul și pinguecula sunt excrescențe care apar pe suprafața corneei și conjunctivei. Ambele formațiuni sunt destul de des întâlnite și nu sunt canceroase.

Pinguecula este o proeminență de culoare gălbui care apare pe conjunctivă, în apropierea corneei. De cele mai multe ori apare pe partea laterală a ochiului, aproape de nas. Aceasta este o modificare a țesutului normal, care duce la formarea unui depozit de proteine, grăsimi și/sau calciu. Este foarte frecventă în rândul persoanelor vârstnice. Denumirea provine din substantivul latin “pinguis” care înseamnă grăsime.

Pterigionul este o excrescență de ţesut, de formă triunghiulară, care apare pe albul ochiului și care, în cele din urmă se întinde pe cornee. Aceasta poate rămâne de dimensiuni mici sau poate crește suficient de mare pentru a împiedica vederea clară. Un pterigion se poate dezvolta de multe ori de la pinguecula. Pterigionul este mai frecvent la bărbați decât la femei, iar incidența cea mai mare apare între 20 și 40 de ani. În unele cazuri pterigionul se poate înroși şi inflama, iar în altele se pot mări și îngroșa, lăsând impresia că avem ceva în ochi. Dacă un pterigion este suficient de mare, acesta poate afecta forma suprafeței corneei, ceea ce duce la astigmatism.

Nu este încă foarte clar care sunt cauzele dezvoltării pterigionului și pingueculaei. Radiațiile ultraviolete (UV) de la soare sunt considerate a fi un factor în dezvoltarea acestor excrescențe. Se consideră că alți factori care favorizează apariţia pterigionului și pingueculaei sunt ochii uscați, praful și mediul uscat.

În majoritatea cazurilor, primul semn al pingueculaei este o pată în relief sau o umflătură pe conjunctivă, de obicei pe partea laterală a ochiului apropiată de nas. Simptomele sunt de regulă rare, dar, cu toate acestea, în cazul în care pinguecula se irită, putem avea senzația de corp străin în ochi. În unele cazuri, pinguecula se umflă și se inflamează. Ochii se pot irita sau înroşi, mai ales în cazul expunerii intense la soare, vânt, praf sau mediu foarte uscat.

În cazul pterigionului, unele persoane pot să nu aibă alte simptome în afara excrescenței vizibile. Alte persoane, în special cele ale căror pterigion este în creștere, pot prezenta roșeață și/sau inflamație. Alte simptome pot include: vedere încețoșată, arsură și mâncărime, senzație de nisip sau corp străin în ochi.

Medicul oftalmolog poate diagnostica pterigionul și pinguecula în cadrul unui examen oftalmologic, cu ajutorul lămpii cu fantă. Acest dispozitiv permite examinarea detaliată a corneei, irisului, cristalinului și a spațiului dintre iris și cornee, pentru a identifica posibile anomalii.

În general, pterigionul și pinguecula nu necesită tratament, cu excepţia cazurilor când simptomele se agravează. Când pinguecula sau pterigionul devin rosii şi iritate, se pot recomanda picături sau unguente oculare, iar în unele cazuri picături sau injecții cu steroizi, pentru a reduce inflamaţia. În cazul în care excrescențele devin suficient de mari pentru a amenința vederea sau a provoca disconfort persistent, acestea pot fi îndepărtate chirurgical. Câteodată, acestea sunt îndepărtate din motive pur estetice.

În ciuda îndepărtării chirurgicale, adeseori pterigionul poate recidiva. Rata de recurență este, conform unelor studii, între 30 și 40 la sută.

Cel mai bun mod de a evita recidiva este de a limita expunerea la factorii de mediu care contribuie la apariția și dezvoltarea lor. Protecția adecvată a ochilor împotriva luminii excesive a razelor UV cu ochelari de soare potriviți, evitarea expunerii la vânt și praf și hidratarea ochilor prin folosirea lacrimilor artificale în condiții de mediu uscat sunt cele mai la îndemână modalități pe care le putem avea în vedere.


  • 0

Strabismul

Category : Uncategorized

Strabismul, cunoscut și sub denumirea de “ochi încrucișați”, este o afecțiune în care ambii ochi nu au capacitatea de focaliza aceeași imagine, în același timp. Această afecțiune este, de obicei, cauzată de un control slab al mușchiului ocular sau de o hipemetropie avansată netratată.

Există șase mușchi atașați fiecărui ochi, care controlează modul în care aceștia se mișcă. Muşchii primesc semnale de la creier, care coordonează mișcările lor. În mod normal, ochii lucrează împreună și se îndreaptă în aceeaşi direcţie. Când apar probleme în controlul mișcării ochilor, unul dintre ochi poate devia spre nas sau spre tâmplă, în sus sau în jos. Devierea poate fi evidentă tot timpul sau poate apărea doar în anumite perioade, cum ar fi atunci când persoana este obosită, bolnavă, sau după o perioadă lungă de citit sau activități care implică vederea de aproape. În unele cazuri, devierea poate apărea la același ochi de fiecare dată, în timp ce în alte cazuri, aceasta poate alterna între un ochi sau altul.

Menținerea unei alinieri corecte a ochilor este importantă pentru a evita vederea dublă, pentru o bună  percepție în adâncime, precum și pentru a preveni deteriorarea vederii la ochiul afectat. Când ochii nu sunt aliniați, creierul primește două imagini diferite. La început, acest lucru poate crea o vedere dublă și confuzie, dar în timp, creierul va învăța să ignore imaginea de la ochiul afectat. Dacă schimbarea se permanentizează și nu este tratată, aceasta poate duce la reducerea permanentă a vederii la un ochi, boală care poartă numele de ambliopie sau ochi leneș.

Ochii unor copii pot părea a fi nealiniați. Aceasta este o afecțiune numită pseudostrabism sau strabism fals. Aspectul de ochi încrucișați se poate datora excesului de piele care acoperă colțul interior al ochilor, sau bazei late a nasului. De obicei, acest lucru se schimbă pe măsură ce fața copilului începe să se dezvolte.

Strabismul se dezvoltă de obicei la sugari şi copii mici, cel mai adesea până la vârsta de 3 ani, dar și copiii mai mari şi adulţii pot dezvolta această afecțiune. Există concepția greșită, conform căreia un copil cu strabism va depăși această problemă, dar acest lucru nu este adevărat, dimpotrivă, strabismul se poate agrava fără tratament. Orice copil cu vârsta mai mare de patru luni, ai cărui ochi nu par aliniați ar trebui examinat permanent.

Strabismul este clasificat în funcție de direcția de deviere a ochiului, astfel: esotropia atunci când ochiul este deviat spre nas; exotropia atunci când ochiul este deviat spre tâmplă; hipertropia atunci când ochiul este deviat în sus și hipotropia când ochiul este deviat în jos. Alte clasificări ale strabismului includ: strabismul constant sau intermitent, in funcție de frecvența cu care acesta apare; strabismul unilateral, dacă devierea apare la același ochi și strabismul alternativ, dacă ochiul deviat alternează între stângul și dreptul.

Factorii de risc pentru dezvoltarea strabismului includ: istoricul familial – persoanele cu părinți sau frați care au strabism sunt mai susceptibile de strabism; eroarea de refracţie – cei cu hipermetropie avansată necorectată pot dezvolta strabism, din cauza efortului suplimentar de focalizare, necesar pentru a vedea obiectele clar; alte boli – persoanele cu afecțiuni precum sindromul Down, paralizie cerebrală sau care au suferit un accident vascular cerebral sau leziuni la cap, au un risc crescut de  strabism

Deși există multe tipuri de strabism care se pot dezvolta la copii sau adulți, cele mai întâlnite forme sunt esotropia acomodativă și exotropia intermitentă.

Esotropia acomodativă apare adeseori din cauza hipermetropiei necorectate. Deoarece sistemul de focalizare al ochiului este legat de sistemul care controlează unde se îndreaptă ochii, efortul de focalizare suplimentar necesar pentru a menține imaginile clare poate cauza devierea ochilor spre nas. Semnele și simptomele esotropiei de acomodare pot include vederea dublă, închiderea sau acoperirea unui ochi atunci când realizăm activități care implică vederea de aproape și înclinarea sau întoarcerea capului pentru a privi un obiect.

Exotropia intermitentă se poate dezvolta din cauza incapacității de a coordona ambii ochi. Ochii pot avea tendinţa de a se îndrepta dincolo de obiectul vizualizat. Persoanele cu exotropie intermitentă pot avea dureri de cap, dificultăți de citire și tensiune oculară, dar și tendința de a închide un ochi atunci când privesc la distanță sau în lumina puternică a soarelui.

Strabismul este diagnosticat printr-un examen oftalmologic complet. Testarea pentru strabism, cu accent pe modul în care ochii se focalizează și se mișcă poate include:

– istoricul pacientului, pentru a determina orice simptome cu care pacientul se confruntă sau pe care părintele le observă, luând în calcul prezența oricăror probleme de sănătate, medicamentele administrate sau factori de mediu care pot contribui la simptome;

– măsurarea acuității vizuale, pentru a evalua măsura în care vederea poate fi afectată;

– refracția, pentru a determina puterea lentilelor adecvate, necesare pentru a compensa orice eroare de refracţie (miopie, hipermetropie sau astigmatism);

– teste de aliniere și focalizare, pentru a determina cât de bine se focalizează, se mișcă și lucrează împreună ochii. Pentru a obține o imagine unică și clară a obiectului vizualizat, ochii trebuie să își modifice în mod eficient focalizarea, să se miște și să lucreze la unison;

– examinarea sănătății ochilor prin diferite proceduri de testare, pentru a exclude orice boală de ochi care poate contribui la strabism.

Folosind informațiile obținute din aceste teste, împreună cu rezultatele altor teste, specialistul vederii poate determina dacă aveți strabism. Odată ce testarea este completă, acesta poate discuta opţiunile de tratament.

Persoanele cu strabism au mai multe opţiuni de tratament disponibile pentru a îmbunătăți alinierea și coordonarea ochilor. Acestea includ: ochelari sau lentile de contact, lentile prismatice, exerciții pentru ochi sau chirurgia mușchilor oculari. Dacă este detectat şi tratat din timp, strabismul poate fi deseori corectat cu rezultate foarte bune.

Ochelarii de vedere sau lentilele de contact pot fi prescrise pentru pacienții cu hipermetropie necorectată. Acesta poate fi singurul tratament necesar pentru unii pacienţi cu esotropie acomodativă. Odată ce hipermetropia este corectată, ochii necesită mai puțin efort de focalizare și pot rămâne aliniați.

Lentilele prismatice sunt lentile speciale care au încorporată în ele puterea prismei. Prismele modifică lumina care pătrunde în ochi și oferă asistență în reducerea gradului de deviație al ochiului. Uneori, prismele pot compensa integral și pot elimina deviația ochiului.

Chirurgia mușchilor oculari  poate modifica lungimea sau poziția musculaturii din jurul ochilor, în încercarea de a alinia mai bine ochii. Chirurgia musculaturii ochilor poate alinia fizic ochii astfel încât aceștia să fie drepți. De multe ori un program de exerciţii pentru ochi poate fi de asemenea necesar pentru a dezvolta o îmbunătățire funcțională în coordonarea ochilor și pentru a împiedica revenirea ochilor la starea anterioară de nealiniere.

Exercițiile pentru ochi reprezintă un program structurat de activități vizuale prescrise pentru a îmbunătăți coordonarea și abilitățile de focalizare ale ochilor. Acestea antrenează ochii și creierul pentru a lucra împreună mai eficient. Aceste exerciții ajută la remedierea deficiențelor în mișcarea, focalizarea și devierea ochilor și la consolidarea legăturii dintre ochi și creier.


  • 0

Keratoconus

Category : Uncategorized

Keratoconus este o afecțiune oculară degenerativă, mai puțin frecventă, în care corneea, care este în mod normal rotundă, se subțiază și se alungește, luând forma unui con. Keratoconus înseamnă literal “cornee în formă de con”.

Corneea este o parte foarte importantă a ochiului, prin ea pătrunzând lumina. Corneea refractă apoi lumina care se focalizează pe retină, proces care ne permite să vedem clar.

Cu keratoconus, forma corneei este alterată, și astfel vederea noastră devine distorsionată. Această afecțiune poate face ca unele activități obișnuite, cum ar fi conducerea mașinii, lucrul la calculator, privitul la televizor sau cititul să devină dificile.

Cauza acestei afecțiuni este încă necunoscută. Unii cercetători consideră că genetica joacă un rol important, deoarece aproximativ 10% dintre persoanele cu keratoconus au, de asemenea, un membru al familiei care suferă de această boală. Keratoconus este, de asemenea, este asociat cu: o leziune oculară, datorată de exemplu frecării excesive a ochiului sau purtării lentilelor de contact dure pentru mai mulți ani; anumite afecțiuni oculare cum ar fi retinita pigmentară, retinopatia de prematuritate și cheratoconjunctivita timpurie; bolile sistemice cum ar fi  amauroza congenitală Leber, sindromul Ehlers-Danlos, sindromul Down și osteogeneza imperfectă.

Keratoconus afectează de obicei ambii ochi, deși simptomele pentru fiecare ochi pot fi diferite. Simptomele, în general, debutează în ultimii ani ai adolescenței sau în jurul vârstei de 20 de ani și pot include: vedere încețoșată, distorsiuni ale vederii, sensibilitate crescută la lumină, perceperea de reflexii/străluciri și iritație ușoară la nivelul ochiului. Rata de progresie a afecțiunii variază. Keratoconus progresează de multe ori lent între vârsta de 10 și 20 de ani și apoi se oprește brusc. Pe măsură ce boala progresează, cele mai frecvente simptome sunt: amplificarea vederii încețoșate și a distorsiunilor vizuale, accentuarea miopiei sau astigmatismului, modificări frecvente ale dioptriilor de ochelari și incapacitatea de a purta lentile de contact. Uneori, keratoconus poate avansa rapid, cu umflarea bruscă a corneei și dezvoltarea de cicatrici la nivelul corneei. Tesutul cicatricial de pe cornee duce la pierderea netezimii și clarității acesteia, rezultatul fiind o mai mare distorsiune și neclaritate în vedere.

Medicul oftalmolog poate diagnostica această afecțiune în timpul unui examen oftalmologic de rutină.  Poate fi utilizată o lampă cu fantă pentru a diagnostica cazurile severe de keratoconus, dar, uneori este nevoie de o topografie a corneei, pentru a identifica cazurile mai subtile de keratoconus. Un alt test suplimentar este keratometria, care măsoară curbura corneei.

Tratamentul depinde adesea de severitatea simptomelor. În stadiile incipiente, vederea poate fi corectată cu ajutorul ochelarilor de vedere. Pe măsură ce afecțiunea progresează, poate fi necesară purtarea lentilelor de contact rigide, care ajută ca lumina care intră în ochi să fie refractată în mod egal, astfel încât vederea să nu fie distorsionată. Este necesar, de asemenea, să ne abținem de la a ne freca la ochi, deoarece acest lucru poate afecta țesutul cornean subțire și poate înrăutăți simptomele.

Alte modalități de tratare a keratoconus sunt cross-linking-ul cornean, care determină crearea de noi legături între fibrele de colagen, care cresc rezistența mecanică a corneei și încetinesc evoluția bolii, și implantul de inele de plastic în cornee, care au rolul de a aplatiza corneea.

Atunci când o vedere bună nu mai este posibilă cu alte tratamente, se poate recomanda transplantul de cornee, prin care corneea bolnavă este eliminată și înlocuită cu o cornee sănătoasă, prelevată de la un donator. Deși transplantul de cornee ameliorează simptomele de keratoconus, este posibil ca acesta să nu ne ofere o vedere fără cusur. Cu toate acestea, transplantul de cornee are o rată de respingere mai mică și reprezintă prognoza optimă pentru o vedere clară.

Oricare ar fi starea ochilor noștri și la orice varstă, un lucru e sigur: prevenția este dacă nu garantul unei stări optime de sănătate, cel puțin premiza de la care pornește o viață sănătoasă.


  • 0

Glaucomul (continuare)

Category : Uncategorized

Așa cum menționam în articolul anterior, cauza apariției glaucomului a rămas până în prezent necunoscută, acesta afectând în special persoanele cu vârsta de peste 40 ani. Glaucomul deteriorează progresiv nervul optic, printr-un grup de afecțiuni oculare, care pot conduce la pierderea ireversibilă a vederii.

Glaucomul poate apărea sub 4 forme: glaucomul primar cu unghi deschis (cea mai frecventă formă), glaucomul cu unghi închis (o formă mai puțin obișnuită a bolii), glaucomul cu tensiune normală și glaucomul secundar.

Glaucomul cu tensiune normală, cunoscut ca glaucom cu tensiune joasă, este o formă de glaucom în care tensiunea intraoculară rămâne în parametri considerați normali, dar nervul optic este totuși deteriorat. Nu se știe de ce se întâmplă acest lucru. Este posibil ca persoanele care suferă de glaucom cu tensiune joasă să aibă un nerv optic anormal de sensibil sau un aport redus de sânge la nivelul nervului optic, cauzat de o altă afecțiune, cum ar fi ateroscleroza (rigidizarea arterelor). În aceste condiții, chiar și presiunea normală pe nervul optic poate fi de ajuns pentru a provoca daune.

Glaucomul secundar se produce ca urmare a unei leziuni sau a altor afecțiuni oculare. Acest tip de glaucom poate fi cauzat de o varietate de afecțiuni medicale, medicamente, leziuni fizice și anomalii oculare. În cazuri rare, intervențiile chirurgicale oculare pot fi asociate cu glaucomul secundar.

Anumiţi factori pot creste riscul de a dezvolta glaucom:

– Vârsta: oamenii de peste 60 de ani au un risc crescut pentru boală.

– Rasa: persoanele de culoare sunt mult mai susceptibile de a dezvolta glaucom decât caucazienii și de a suferi de pierderea permanentă a vederii.

– Antecedentele familiale: cei cu istoric familial de glaucom au un risc crescut de a dezvolta glaucom.

– Alte afecțiuni medicale: unele studii indică faptul că diabetul poate creşte riscul de glaucom, la fel și hipertensiunea arterială și bolile de inimă.

– Leziunile fizice ale ochiului: traumele severe, cum ar fi loviturile în ochi pot duce la creșterea presiunii intraoculare imediate și ulterioare, datorate leziunii interne. Leziunea poate de asemenea dizloca cristalinul, închizând unghiul de drenaj și crescând presiunea intraoculară.

– Corticosteroizii: utilizarea pe termen lung de corticosteroizi poate crește riscul apariției glaucomului secundar.

– Alți factori de risc: anatomia ochiului, grosimea corneei, precum și aspectul nervului optic pot indica un risc pentru dezvoltarea de glaucom. Afecțiuni precum dezlipirea de retină, tumori și inflamaţii oculare pot induce, de asemenea, glaucomul. Unele studii sugerează că un grad mare de miopie poate reprezenta un factor de risc pentru dezvoltarea de glaucom.

Glaucomul este diagnosticat prin investigații oftalmologice complete. Pentru a stabili un diagnostic de glaucom, este necesară prezența mai multor factori: deoarece glaucomul este o boală progresivă (care se agravează în timp), o modificare a aspectului nervului optic, o pierdere a ţesutului nervos și o pierdere corespunzătoare a vederii confirmă diagnosticul. Unii nervi optici au un aspect suspect, care seamănă cu nervii afectați de glaucom, dar pacienții ar putea sa nu prezinte alți factori de risc sau semne de glaucom. Acești pacienți trebuie monitorizați îndeaproape pentru a observa potențiale schimbări.

Testarea oftalmologică poate include:

– istoricul pacientului – pentru a determina simptomele cu care pacientul se confruntă și prezența unor probleme de sănătate generale și istoricul familial care pot contribui la actuala problemă;

– măsurarea acuității vizuale – pentru a determina măsura în care vederea poate fi afectată;

– măsurarea presiunii intraoculare – pentru a detecta factorii de risc crescut pentru glaucom;

– măsurarea grosimii corneei – persoanele cu cornee mai subţire au un risc crescut de glaucom;

– teste de câmp vizual – pentru a verifica în ce măsură câmpul vizual a fost afectat de glaucom;

– evaluarea retinei – care poate include fotografii ale nervului optic, cu scopul de a monitoriza orice modificări care ar putea apărea în timp;

– alte teste suplimentare – proceduri care permit observarea anatomiei unghiului (zona din ochi unde are loc drenajul fluidului), măsurători ale presiunii intraoculare periodice pentru a observa modificările apărute pe tot parcursul zilei și măsurări ale grosimii fibrelor nervoase și identificarea zonelor specifice ale stratului de fibre nervoase pentru pierderea de țesut.

Tratamentul glaucomului are ca scop reducerea presiunii intraoculare. Cel mai obișnuit tratament de glaucom îl reprezintă picăturile de ochi pe bază de prescripţie medicală, care trebuie administrate în mod regulat. În unele cazuri, pot fi necesare medicamente sistemice, tratament cu laser, sau alte intervenții chirurgicale. Deşi glaucomul nu se vindecă, diagnosticarea precoce și tratamentul continuu pot prezerva vederea.

Pacienții cu glaucom trebuie să continue tratamentul pentru tot restul vieții lor. Pentru că boala poate progresa, tratamentul medicamentos și controalele oftalmologice regulate sunt esențiale, pentru a putea ajusta periodic tratamentul, în caz de nevoie. Prin păstrarea tensiunii oculare sub control, continuarea deteriorării nervului optic și a pierderii acuității vizuale poate fi încetinită sau stopată.

Depistarea precoce, tratamentul prompt și monitorizarea regulată pot fi de un real ajutor în controlul glaucomului şi, prin urmare, pot reduce riscul pierderii progresive a vederii.


  • 0

Glaucomul

Category : Uncategorized

Glaucomul este un grup de afecțiuni oculare care conduc la deteriorarea progresivă a nervului optic. Acesta este caracterizat prin pierderea de ţesut nervos, fapt care duce în final la pierderea vederii. Nervul optic este reprezentat printr-un mănunchi de aproximativ un milion de fibre nervoase individuale, ce transmit semnalele vizuale de la ochi la creier. În majoriatea cazurilor, lezarea nervului optic este cauzată de creșterea presiunii fluidului (umoarea apoasă) în interiorul ochiului, cunoscută ca presiune intraoculară. Această creștere a presiunii poate duce la deteriorarea progresivă a nervului optic și pierderea fibrelor nervoase, ceea ce poate conduce la pierderea vederii. Glaucomul avansat poate provoca orbirea. Nu toți cei care suferă de presiune intraoculară crescută vor dezvolta glaucom, dar există și cazuri în care, pe fondul unei presiuni intraoculare normale, poate apărea glaucomul.

Glaucomul afectează cel mai frecvent persoanele de peste 40 de ani, deși există și o formă de glaucom congenital sau infantil. Persoanele cu istoric familial de glaucom au un risc crescut de a dezvolta glaucom. Alți factori de risc sunt corneea subțire, inflamația oculară cronică și administrarea medicamentelor care cresc presiunea intraoculară.

În prezent glaucomul nu poate fi prevenit, dar în cazul în care este diagnosticat şi tratat în fază incipientă poate fi, de obicei, controlat. Anumite medicamente sau intervenţiile chirurgicale pot încetini sau preveni continuarea deteriorării vederii. Cu toate acestea, vederea deja pierdută din cauza glaucomului nu poate fi recuperată. De aceea se recomandă examinări oftalmologice regulate pentru cei cu risc de a dezvolta glaucom. De la caz la caz, specialistul poate recomanda examinări mai frecvente.

Există mai multe tipuri de glaucom și mai multe teorii cu privire la cauzele apariției acestuia. Cauza exactă este necunoscută. Cu toate că boala este de obicei asociată cu o creștere a presiunii intraoculare, sunt și alte teorii care susțin ca posibilă cauză lipsa aportului adecvat de sânge la nivelul nervului optic.

Glaucomul primar cu unghi deschis este cea mai frecventă formă de glaucom. Una dintre teorii susține că glaucomul se dezvoltă atunci când sistemul de drenaj al ochiului devine ineficient de-a lungul timpului. Acest lucru conduce la o cantitate mai mare de lichid și o acumularea progresivă a presiunii intraoculare. Alte teorii ale cauzei afectării nervului optic susțin ca posibilă cauză fluxul slab de sânge către nervul optic. Afectarea nervului optic este lentă și nedureroasă, iar o mare parte a vederii poate fi pierdută înainte de a observa că ceva este în neregulă. Simptomul care poate apărea constă în scăderea acuității vizuale, dar este posibil ca aceasta să nu fie observată decât în momentul în care devine severă, deoarece celălalt ochi compensează și pentru cel afectat, de aceea, scăderea acuității vizuale poate deveni evidentă într-un stadiu mai avansat al bolii.

Glaucomul cu unghi închis este o formă mai puțin obișnuită a bolii. Reprezintă o urgență medicală, deoarece poate duce la pierderea vederii într-o zi de la debutul acesteia. Acesta se produce atunci când unghiul de drenaj din ochi (format de cornee și iris) se închide sau se blochează. Multe persoane care dezvoltă acest tip de glaucom au un unghi de drenaj foarte îngust. Cu vârsta, cristalinul se mărește, împingând irisul înainte și îngustând astfel spațiul dintre iris și cornee. Odată ce unghiul se îngustează, umoarea apoasă este împiedicată să iasă prin sistemul de drenaj, ceea ce duce la o acumulare de lichid și o creștere a presiunii intraoculare. Glaucomul cu unghi închis se poate croniciza atunci când progresează treptat sau acut, pe fondul apariției bruște. Forma acută apare atunci când irisul blochează complet drenarea umorii apoase. La persoanele cu un unghi de drenaj îngust, în cazul în care pupilele se dilată, unghiul se poate închide, ducând la o creștere bruscă a presiunii intraoculare. Deși forma acută afectează de obicei doar un singur ochi, celălalt ochi poate prezenta de asemenea risc de atac. Simptomele pot include: durere severă de ochi, greață, roșeață la nivelul ochiului, perceperea de inele colorate în jurul surselor de lumină și vedere încețoșată.

Glaucomul poate lua și alte forme, despre care vom discuta în următorul articol. Pentru moment, este important să reținem faptul că ochiul a ajuns la forma actuală de evoluție după o îndelungă perioadă de transformări, însă echilibrul său poate fi afectat de afecțiuni grave. O prevenție adecvată și susținută poate optimiza și prelungi buna vedere și odată cu aceasta confortul nostru.


  • 0

Dezlipirea de retină

Category : Uncategorized

Dezlipirea de retină este o afecțiune gravă, prin care retina se desprinde de țesutul de care, în mod normal, este atașată — condiție în care nu mai poate funcționa. Retina este o membrană subţire, sensibilă la lumină, aflată în partea posterioară a ochiului. Razele de lumină sunt focalizate pe retină prin cornee, pupilă și cristalin. Retina transformă razele de lumină în impulsuri care călătoresc prin intermediul nervului optic la creier, unde sunt interpretate ca imagini. O retină sănătoasă, intactă este cheia pentru o vedere clară. Interiorul ochiului nostru este plin cu un gel transparent numit corp vitros, care este atașat de retină. Uneori, mici porțiuni de gel sau de celule din interiorul corpului vitros proiectează umbre pe retină, și astfel, câteodată putem vedea mici puncte, șiruri sau pete care se mișcă și par că plutesc în câmpul nostru vizual. Deseori le putem vedea atunci când ne uităm la un fundal simplu, cum ar fi un  un perete gol sau când privim cerul albastru. Pe măsură ce îmbătrânim, corpul vitros se contractă și își poate schimba forma, trăgând de retină. Atunci când acest lucru se întâmplă, putem observa în câmpul nostru vizual flash-uri luminoase și fâșii de lumină, sau putem avea senzația că vedem steluțe.

De obicei, corpul vitros se îndepărtează de retină fără a provoca probleme. Dar, uneori, corpul vitros trage destul de tare și rupe retina în unul sau mai multe locuri. Fluidul subretinian poate trece printr-o astfel de ruptură, dizlocând retina din poziția inițială. Atunci când retina este dizlocată din poziția pe care o ocupă în partea posterioară a ochiului, are loc dezlipirea de retină. Retina nu mai funcționează și astfel vederea devine neclară. Dezlipirea de retină este o afecțiune foarte gravă, care conduce în cele mai multe cazuri la orbire, dacă nu se intervine chirurgical într-un interval de timp cât mai scurt de la apariția ei.

Simptomele dezlipirii de retină pot include: creșterea bruscă în mărime și în număr a punctelor și petelor din câmpul nostru vizual, acest lucru indicând faptul că poate apărea o ruptură de retină; apariția bruscă de flash-uri luminoase, care poate indica o primă etapă a dezlipirii retinei; apariția unei  umbre în vederea periferică (partea laterală a câmpului vizual) și perceperea unei “perdele” de culoare gi închis care se mișcă și acoperă câmpului vizual; o scădere bruscă a acuității vizuale. Punctele și petele care par că plutesc și flash-urile luminoase în sine sunt destul de comune și nu înseamnă întotdeauna o dezlipire de retină. Totuși, în cazul în care acestea apar brusc, sunt mai severe și observăm că ne pierdem acuitatea vizuală trebuie să apelăm de urgență la medicul oftalmolog.

Un risc crescut de dezlipire a retinei îl au cei care suferă de miopie severă sau glaucom, cei care au suferit o operație de cataractă sau grave leziuni oculare, cei care au avut dezlipire de retină la celălalt ochi sau au în istoricul familial persoane care au suferit de o dezlipire de retină și cei care au zone slăbite la nivelul retinei și care pot fi observate de medicul oftalmolog în timpul unei examinări oftalmologice. Astfel, dacă suferiți de miopie severă sau aveți în istoricul familiei persoane care au suferit de afecțiuni ale retinei, este importantă efectuarea controalelor oftalmologice regulate. Dacă suferiți un traumatism ocular prezentați-vă de urgență la medicul oftalmolog pentru o examinare. În cazul în care vă aflați printre cei cu factori de risc pentru dezlipirea de retină, informați-vă asupra simptomelor și prezentați-vă de urgență la medicul specialist în cazul în care își face simțită prezența unul dintre simptomele enunțate anterior.

Medicul oftalmolog poate diagnostica dezlipirea de retină prin examinarea fundului de ochi după dilatarea pupilei, precum și prin intermediul ultrasunetelor. Unele dezlipiri de retină sunt descoperite în timpul unui examen oftalmologic de rutină. De aceea este atât de importantă realizarea examenelor oftalmologice regulate.

Dezlipirea de retină se tratează prin intervenție chirurgicală. În funcție de starea de sănătate, medicul va recomanda procedura optimă și vă va informa asupra riscurilor și beneficiilor opțiunilor de tratament.

Cele mai multe cazuri de dezlipire de retină se tratează prin sigilarea retinei pe peretele posterior al ochiului cu ajutorul intervenției laser sau prin crioterapie (înghețare). Ambele proceduri creează o cicatrice care ajuta la sigilarea retinei pe partea posterioară a ochiului.

Aproape toti pacientii cu dezlipire de retină trec printr-o intervenție chirurgicală pentru plasarea retinei înapoi în poziția corectă. În caz contrar, retina își va pierde capacitatea de a funcționa, ceea ce poate duce la orbire. Metoda de tratament a dezlipirii de retină depinde de caracteristicile desprinderii. În fiecare din următoarele metode, medicul oftalmolog va localiza rupturile și, cu ajutorul chirurgiei cu laser sau crioterapiei va sigila ruptura. Cerclajul scleral presupune plasarea unei benzi flexibile din plastic sau silicon în partea posterioară a ochiului pentru a mări presiunea exercitată din exterior asupra globului ocular, ajutând astfel la reatașarea retinei. Retinopexia pneumatică constă în injectarea unei mici bule de gaz în corpul vitros al ochiului, care va apăsa retina închizând orificiul. Pentru a închide ruptura se folosește laserul sau criopexia. Vitrectomia este folosită frecvent pentru a trata o dezlipire de retină. Această procedură constă în îndepărtarea corpului vitros din globul ocular și înlocuirea lui cu o soluție specială, care va mări presiunea exercitată asupra retinei și va ajuta la reatașarea acesteia.

Cele mai multe interventii chirurgicale aplicate în cazul dezlipirii de retină sunt de succes, cu toate că uneori este nevoie de o a doua operație. Cu toate acestea, în unele cazuri, dezlipirea de retină nu poate fi tratată. Dezvoltarea de țesut cicatricial este motivul pentru care retina nu poate fi reatașată, iar în acest caz ochiul va continua să își piardă din acuitatea vizuală, lucru care, în cele din urmă va duce la orbire.

După o operație de succes pentru dezlipirea de retină, este nevoie de mai multe luni pentru îmbunătățirea vederii iar, în unele cazuri, aceasta nu va reveni complet. Din păcate, unii pacienţi nu își mai pot recupera deloc vederea. Cu cât este mai severă dezlipirea de retină, cu atât mai puțin va reveni vederea. De aceea, este extrem de important să respectăm calendarul vizitelor oftalmologice regulate sau să ne prezentăm la medic la primul semn care ar putea indica probleme cu vederea.

Iată cum și în acest caz, vizitele scurte (fără probleme, fără complicații) și dese (în acest caz, anuale) la oftalmolog reprezintă cheia marilor succese.